Părintele Tihon (4)

Când cineva îl întreba: "Locuiești singur aici în pustie?" - Bătrânul răspundea: 

   - Nu, locuiesc împreună cu îngerii și arhanghelii, cu toți sfinții, cu Maica Domnului și cu Hristos. 

Într-adevăr simțea prezența îngerilor și ajutorul îngerului său păzitor. Într-o zi când l-am vizitat, cum urca scările a căzut înapoi împotmolindu-se în hainele lui, căci purta multe, și m-am ostenit destul ca să-l ridic. Când l-am întrebat după aceea: Ce-ai fi făcut Părinte, singur, dacă n-aș fi fost eu?", m-a privit insistent și mi-a răspuns cu siguranță: 

- Îngerul meu păzitor m-ar fi ridicat! 

Deși se afla într-un loc pustiu, singur, și chilia lui nu avea aproape nimic, căci nici nu-i trebuia nimic, ca să aibă pe Hristos în el, Grădina Maicii Domnului era pentru Părintele Tihon raiul pământesc, căci acolo unde este Hristos acolo e și raiul. 

***

Mulți ani n-a ieșit în lume, dar, fără să vrea, a fost nevoit cândva să meargă împreună cu alți Părinți ca martor la Tesalonic atunci când a fost incendiu în Kapsala. Când Bătrânul s-a întors în Sfântul Munte, părinții l-au întrebat: 

- Cum ți s-a părut orașul și lumea, după atâția ani de când n-ai văzut lume? 

- N-am văzut oameni, ci pădure de castani, a răspuns bătrânul. 

Starețul a ajuns la această stare duhovnicească sfântă, pentru că iubise mult pe Hristos, smerenia și sărăcia. În chilia Starețului nu vedeai nici un lucru de procopseală, care să slujească omului. Din cele pe care le avea în chilie, putea găsi oricine câte ar fi vrut aruncate la gunoi. Dar pentru oamenii duhovnicești orice lucru vechi pe care l-ar fi avut Părintele Tihon avea mare valoare, pentru că era sfințit. Încă și zdrențele lui erau privite cu evlavie și erau luate de binecuvântare. De asemenea orice lucru vechi sau rău făcut purta, nu se vedea urât, deoarece devenea frumos de la frumusețea lui sufletească lăuntrică. În loc de culion cosea el singur cu acul un fel de glugi din bucăți de rasă și le purta, care împrăștiau mai mult har decât mitrele prețioase arhierești; (firește, atunci când în inima arhiereului nu există "Mărgăritarul cel de mult preț"). 

Odată un vizitator l-a fotografiat așa cum era, cu gluga în loc de culion și cu o pijama ce i-au pus-o pe spate, văzându-1 pe Stareț că-i este frig. Și acum, cei ce îl văd în fotografie pe Părintele Tihon, cred că purta o mantie arhierească, deși 

era o pijama veche tărcată. 

Mult îi plăceau lucrurile sărace și smerite și iubea mult neagoniseala, care l-a și eliberat și i-a dăruit aripi duhovnicești. Și astfel, cu sufletul întraripat se nevoia mult, fără să simtă osteneala trupească, precum copilul nu simte oboseală când face voile tatălui său, ci simte dragostea și afecțiunea împreună cu mângâierea. 

Firește, acestea nu se compară cu mângâierile dumnezeiești ale harului, nici cu gândul măcar. 

Precum am spus, lucrarea lui de mână erau nevoințele duhovnicești, postul, privegherea, rugăciunea lui Iisus, metaniile, etc, nu numai pentru sine, ci și pentru toate sufletele lumii (vii și morți). Când a îmbătrânit și nu putea să se ridice căzând jos de la metaniile ce voia să le facă, a legat o funie groasă de tavan și cu ea se ridica. Și așa făcea metanii și se închina lui Dumnezeu cu evlavie. Și-a ținut tipicul până când a căzut la pat, unde s-a odihnit timp de 20 de zile, după care a plecat la viața cea veșnică și adevărată, unde se odihnește veșnic lângă Hristos. 

Același tipic al mâncării uscate, care îl avea de tânăr, l-a ținut mereu până la bătrânețile lui. Trebăluitul în bucătărie îl considera timp pierdut, pe lângă faptul că mâncărurile bine pregătite nici nu se potrivesc călugăriei. În mod firesc, după

atâta nevoință și într-o astfel de stare duhovnicească mâncarea bună nu-i producea nici o plăcere, căci îl avea pe Hristos în el, Care îl îndulcea și îl hrănea dumnezeiește. În discuțiile lui totdeauna se referea la raiul cel dulce și din ochii lui se rostogoleau lacrimi dulci nelăsându-și inima să se ocupe de bucurii deșarte, când era întrebat de oamenii mireni. 

Extrem de puținele lucruri ce îi trebuiau ca să trăiască și le procura din puținul lucru de mână pe care îl făcea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dădea cu 500 sau 600 drahme și cu acești bani trăia tot anul. 

Precum am spus, era foarte cumpătat, încât și o smochină o tăia în două și o mânca de două ori. Îmi spunea: "Măi, măi, măi, fiule, asta-i foarte mare!" Eu însă ca să mă satur, trebuia să mănânc un kilogram. 

De fiecare Crăciun, Starețul își procura un hering, ca să aibă pește pentru toate cele 12 zile vesele până la Botez. Spinarea heringului n-o arunca, ci o agăța de-o ață și atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului și era dezlegare la pește, fierbea puțină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puțin miros, după care punea puțin orez. Așa făcea dezlegare și se prihănea pe sine că mănâncă și supe de pește în pustie. Spinarea aceea o agăța iarăși în cui pentru altă dezlegare, până când se albea și atunci o arunca. 

Când vedea pe oameni că se purtau față de el cu evlavie, se mâhnea și le spunea: 

- Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos. 

Numai la sfârșitul său a primit să fie puțin îngrijit de oamenii ce îl iubeau în mod deosebit, ca să nu-i mâhnească. 

Când îi dădea cineva mâncare de binecuvântare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimeteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine și s-o împartă la săraci. 

Odată, cineva din America i-a trimis niște bani. Atunci când starețul i-a luat de la Poștă, l-a văzut un mirean și, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la Chilia Starețului ca să-l prade, gândind că va afla și alți bani, fără să știe însă căși aceia pe care i-a primit i-a dat tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru 

săraci. După ce l-a chinuit din destul pe Stareț - l-a strâns de gât cu o funie - s-a urit că nu are bani și a plecat. Iar Părintele Tihon i-a spus: 

- Dumnezeu să te ierte, fiule! 

Omul acesta rău a mers însă și la un alt bătrân în același scop, dar acolo l-a prins Poliția și singur a mărturisit că a fost și la Părintele Tihon. Un polițai a mers la Stareț și l-a luat ca martor, pentru că hoțul a fost dat în judecată. 

Starețul s-a mâhnit pentru asta și a spus polițaiului: 

- Fiule, eu l-am iertat pe hoț din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanță cuvântului Starețului, pentru că împlinea un ordin de sus, și l-a luat cu sila spunându-i: 

- Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea. 

În cele din urmă Guvernatorului i-a fost milă de el, pentru că plângea ca un copil mic crezând că și el se va face pricină să-l pedepsească pe hoț, și de la Ieriso l-a lăsat să se întoarcă la Chilia lui. 

Când își aducea aminte de acest incident se minuna și spunea: 

- Mai, măi, măi, fiule, mirenii ăștia au alt tipic! Nu au pe "iartă" și "Dumnezeu să te ierte". 

Starețul folosea cuvântul binecuvintează" (termenul grec evloghisson înseamnă deopotrivă binecuvintează-mă și iartă-mă - n. ed.), totdeauna și cu celelalte înțelesuri ale lui călugărești, zicând "Binecuvântați" sau "binecuvintează", când cerea smerit binecuvântarea altuia, la care dădea și el binecuvântarea sa cu rugăciunea: "Domnul să te binecuvinteze". 

După salutul obișnuit conducea pe vizitatori în biserică, unde cântau împreună "Mântuiește Doamne poporul tău" și "Cuvine-se cu adevărat..." și, dacă era timp bun, ieșeau afară, sub măslini și stătea cu ei cinci minute, după care se ridica voios zicând: 

- Ei, acum să te omenesc!

Scotea apă din cisternă și umplea o ceașcă pentru vizitator, punea și în 

tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea și ca ibric) și apoi căuta să afle vreo bucată de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece era binecuvântarea Părintelui Tihon. După ce le pregătea, Starețul făcea semnul Crucii, lua apa și zicea: Mai întâi eu. "Binecuvântați!" Și aștepta ca vizitatorul să-i spună: "Domnul să te binecuvinteze", altfel nu bea apa. Apoi dădea și el binecuvântarea sa. 

Binecuvântarea de la alții o simțea ca necesitate nu numai de la cei sfințiți sau monahi, ci chiar și de la mireni, mici sau mari. 

După ce îi cinstea aștepta să vadă dacă au vreo problemă. Când vedea că omul este fără treabă și a venit numai ca să-i treacă timpul, atunci îi spunea: 

- Fiule, în iad vor merge și leneșii, nu numai păcătoșii. Dacă mai stătea și nu pleca, Starețul îi lăsa și intra în Biserică și se ruga, și așa vizitatorul era nevoit să plece. Când cineva voia să exploateze simplitatea Starețului, ca să-și 

împlinească vreun scop al său, îl înțelegea cu iluminarea sa dumnezeiască, și-i spunea: 

- Fiule, eu nu știu grecește. Du-te la vreun grec, ca să te înțelegi bine cu el. 

Firește, nu cruța niciodată osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interese duhovnicești. Sfătuia cu gura și se ruga cu inima și mintea. Rugăciunea lui era din inimă, de sineși lucrătoare. Oamenii care se apropiau de el simțeau asta, pentru că plecau foarte întăriți. Și Starețul îi binecuvânta până ce nu se mai 

vedeau. 

Odată l-a vizitat Părintele Agatanghel iviritul, pe când era diacon. Când a plecat era întuneric, nu se luminase încă de ziuă. Părintele Tihon a prevăzut pericolul ce îl păștea pe diacon și a urcat de data aceasta pe zidul de piatră al curții și îl binecuvânta continuu. Când diaconul a ajuns pe muchia dealului și a văzut pe Stareț că încă binecuvânta, i-a fost milă de el și l-a strigat să nu se ostenească, ci să intre în chilie. Acesta însă netulburat, cu mâinile în sus, ca Moise, se ruga și binecuvânta. Cum mergea așa diaconul fără grijă, deodată cade într-o cursă a vânătorilor, care pândeau mistreți. Un vânător a armat ca să tragă, dar 

rugăciunile Starețului au izbăvit pe diacon de la moarte și pe vânător de pușcărie. De aceea Starețul îmi spunea mereu: 

- Fiule, să nu vii niciodată noaptea, pentru că noaptea umblă fiare pe care le pândesc vânătorii ascunși. 

Chiar și pentru Sfânta Liturghie îi spunea monahului ce îl ajuta și făcea pe cântărețul să vină dimineața, pe ziuă. în vremea Sfintei Liturghii îi spunea să stea în micuțul hol, aflat afară de biserică, și de acolo să spună "Doamne miluiește", ca să se simtă complet singur și să se miște singur în rugăciunea sa. 

Când ajungea la heruvic, Părintele Tihon era răpit 20 până la 30 minute și cântărețul trebuia să repete de multe ori heruvicul, până ce auzea pașii lui la Intrarea cea Mare. La sfârșit, când l-am întrebat, ce vezi Părinte?", acela îmi 

răspunse: 

- Pe heruvimi și serafimi cum slăvesc pe Dumnezeu! 

Și continuă spunând: 

- Pe mine, după o jumătate de oră mă coboară îngerul meu păzitor și atunci continui Sfânta Liturghie. 

Odată l-a vizitat Părintele Teoclit Dionisiatul. Fiindcă ușa Părintelui Tihon era încuiată și din biserică se auzeau psalmodii dulci n-a vrut să deranjeze bătând la ușă, ci a așteptat să termine, pentru că credea că se află la chinonic. Peste puțin se deschide ușa și iese Părintele Tihon. Când a intrat Părintele Teoclit n-a aflat pe nimeni în afară de Părintele Tihon. Atunci a înțeles că acele psalmodii au fost 

îngerești. 

La bătrânețe, când îi tremurau picioarele, veneau de obicei și liturghiseau Părinții Maxim și Agatanghel iviriții, ce locuiau mai aproape și îi lăsau Sfânta Euharistie pentru că se împărtășea în fiecare zi. Firește, era vrednic de aceasta datorită vieții sale sfinte. 

Pentru Părintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca și cele ale Săptămânii luminate și trăia totdeauna bucuria pascală. Mereu se auzea din gura lui: Slavă

Ție, Dumnezeule, slavă Ție, Dumnezeule!" Și asta o recomanda și celorlalți săspună: "Slavă Ție, Dumnezeule" nu numai când o ducem bine, dar și când avem încercări, pentru că încercările le îngăduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet. 

Mult suferea pentru sufletele ce pătimeau în regimul ateu din Rusia. Îmi spunea cu ochii înlăcrimați: 

- Fiule, Rusia mai are canon încă de la Dumnezeu, însă va trece. 

Pentru sine Starețul nu se interesa deloc, nici nu se temea, pentru că avea multăfrică de Dumnezeu, sfială dumnezeiască și evlavie. Fiindcă se nevoia cu multă smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovnicească a căderii. Prin urmare, cum să se teamă și de ce să se teamă? De diavolii, care se cutremură de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta și se pregătea pentru ea? Și-a săpat încă și mormântul el singur, ca să fie gata, și-a pus și crucea, pe care și-a făcut-o el însuși după ce și-a presimțit moartea, scriind următoarele: "Păcătosul Tihon, ieromonah, 60 de ani în Sfântul Munte. Slavă Ție, Dumnezeule". 

Întotdeauna începea cu Slavă Ție, Dumnezeule" și încheia cu "Slavă Ție, Dumnezeule". S-a împrietenit cu Dumnezeu și de aceea folosea mai mult pe "Slavă Ție, Dumnezeule", decât pe "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!" 

Se mișca, precum am văzut, în spațiul dumnezeiesc, după ce s-a făcut părtaș la doxologia cerească împreună cu Sfinții îngeri în vremea Sfintei Liturghii. 

Fiindcă i s-a aprins în inimă flacăra dragostei dumnezeiești, de aceea nu-l impresionau lucrurile deșarte, precum am spus. Chilia sa era și ea mică. Avea o măsuță pe care rezema icoanele, precum și candela nestinsă și cățuia. Alături își 

avea schima și rasa cea găurită. în cealaltă parte a peretelui avea pe Domnul Răstignit și într-un colț avea scânduri ca pat, cu o pătură zdrențuită întinsă ca saltea. Se acoperea cu o plapumă veche cu bumbacul ieșit înafară, bumbac din care luau și șoarecii, ca să-și facă cuiburile lor. Pe așa-zisa pernă avea Evanghelia și o carte cu omiliile Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Dușumeaua chiliei era din scânduri, dar părea ca tencuită, deoarece nu mătura niciodată și noroiul ce se aducea de afară împreună cu părul din barba și din capul său, ce i-au căzut ani întregi, au alcătuit o adevărată tencuială. 

Părintele Tihon nu dădea nici o importanță curățeniei chiliei sale, ci curățeniei sufletului său, de aceea a și izbutit să aiungă vas al harului lui Dumnezeu. Mereu își spăla sufletul său cu multele sale lacrimi folosind ștergare groase, fiindcă

batistele obișnuite nu îl ajutau. Starețul a ajuns la o mare măsură duhovnicească. Sufletul său devenise foarte sensibil, dar pentru ca mintea să se afle mereu în Dumnezeu a ajuns și la nesimțirea trupească, căci nu mai simțea deranjul de la muște, țânțari și purici, de care avea cu miile. Trupul său era înțepat peste tot, iar hainele îi erau pline de puncte roșii. îmi spune gândul că insectele de i-ar fi tras sângele chiar și cu seringi, tot n-ar fi simțit. În chilia lui toate umblau libere, de la insecte până la 

șoareci. 

Odată, un monah văzând că șoarecii joacă la el i-a spus: 

- Părinte, vrei să-ți aduc o pisică? 

- Nu fiule, mulțumesc - a răspuns acela. Eu am o pisică încă o dată și jumătate mai mare decât una obișnuită. Vine aici, îi dau să mănânce, o mângâi, după care merge la vizuina ei în partea de jos a văii și se odihnește. 

Era o vulpe, care îl vizita pe Stareț regulat, ca pe un vecin bun. 

Avea de asemenea și o scroafă, care făta în fiecare an lângă gardul grădinii lui, ca să o păzească Starețul. Când vedea vânătorii că trec prin zona lui, Părintele Tihon le spunea: 

- Băieți, pe aici nu există porci mari. Mergeți sănătoși! Vânătorii credeau că nu există porci sălbateci în laturea lui și plecau. Sfântul Stareț, ca un părinte bun, hrănea pe oameni duhovnicește; animalele sălbatice mari le hrănea trupește din puțina lui hrană ce o avea, însămai mult le hrănea cu multa sa dragoste, iar insectele mici le lăsa să sugă din puținul lui sânge. 

Starețul avea o constituție sănătoasă, dar din multă nevoință s-a epuizat. Când îl întreba cineva: Ce faci, Părinte, ești bine?" răspundea: 

- Slavă lui Dumnezeu, sunt bine, fiule. Nu sunt bolnav, dar sunt slăbit. 

Se mâhnea mult când vedea vreun tânăr bine hrănit, dar mai mult, când vedea vreun călugăr bine hrănit, căci nu se potrivește grăsimea cu Schima îngerească. 

Într-o zi l-a vizitat un mirean foarte gras, spunându-i: 

- Părinte, am război trupesc cu gânduri murdare, care nu mă lasă să mă liniștesc. 

Atunci Părintele Tihon i-a spus: 

- Fiule, dacă vei face ascultare, cu harul lui Hristos, te voi face înger. Să spui mereu rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă", să mănânci în fiecare zi pâine și apă, iar sâmbăta și duminica să mănânci mâncare cu puțin undelemn. Să faci câte 100 de metanii în fiecare noapte, apoi să citești Paraclisul Maicii Domnului, un capitol din Evanghelie și viața Sfântului zilei. 

După 6 luni, când l-a vizitat din nou, Starețul nu-l mai putea recunoaște deoarece i-a dispărut toată grăsimea de prisos, și încăpea ușor prin ușa strâmtă a bisericuței sale. Starețul l-a întrebat: 

- Cum o duci acum fiule?

- Acum mă simt într-adevăr ca un înger; a răspuns acela. Nu mai am tulburări trupești, nici gânduri murdare și, fiindcă am scăpat de grăsime, mă simt foarte ușor. 

Cu astfel de sfaturi practice dojenea pe oamenii ce îi cereau ajutorul. În afară de marea experiență ce o câștigase, a primit și luminarea dumnezeiască" datoritămarilor lui nevoințe ascetice. După dojeni urmau rugăciunile, pe care, despărțindu-se, vizitatorii lui le simțeau cu tărie. 

Epitrahilul nu îl scotea aproape niciodată, pentru că de multe ori îl ridica de pe un om și îl punea peste altul și lua păcatele oamenilor ușurându-i prin Taina Sfintei Mărturisiri. Mărturisirile pe care i le făceau oamenii le uita de îndată și îi vedea pe toți oamenii buni și pentru toți avea gânduri bune, pentru că i s-au curățat mintea și inima sa. Odată 1-a întrebat un stareț: 

- Părinte, care frate este cel mai curat din obște? La care Părintele Tihon a răspuns: 

- Prea Cuvioase Părinte Stareț, toți frații sunt curați. Niciodată nu rănea pe om, ci îi vindeca rănile cu balsamul dragostei lui Hristos. Spunea sufletului mâhnit: 

- Fiule, pe tine Hristos te iubește, te-a iertat. Hristos iubește mai mult pe păcătoșii ce se pocăiesc și trăiesc cu smerenie. 

Totdeauna accentua asupra smereniei și spunea: 

- Un om smerit are mai mult har decât mulți oameni. În fiecare dimineață Dumnezeu binecuvintează lumea cu o mână, dar când vede vreun om smerit îl binecuvintează cu amândouă mâinile Sale. Măi, măi, măi, fiule, cel ce are mai multă smerenie este mai mare decât toți. 

De asemenea spunea despre cei ce trăiesc în feciorie că trebuie să aibă și smerenie, pentru că nu se mântuiesc numai cu fecioria, deoarece iadul este plin și de feciorelnici mândri. 

- Când se fălește cineva că este feciorelnic - spunea - Hristos îi va spune: "Fiindcă nu ai și smerenie, să mergi în iad". Iar celui ce a fost păcătos și s-a pocăit și trăiește smerit, cu inimă înfrântă, mărturisind că este păcătos, Hristos îi va spune: Vino aici, fiule, în raiul cel dulce". 

În afară de smerenie și pocăință accentua mult asupra cercetării lui Dumnezeu, adică mintea omului să umble mereu împrejurul lui Dumnezeu. De asemenea sublinia însemnătatea cercetării Sfintelor Scripturi și a Sfinților Părinți: Everghetinosul, Filocalia, Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfântul Maxim, Sfântul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie și Awa Isaac. "Studiul - spunea Starețul - încălzește sufletul, curăță mintea și astfel omul se nevoiește cu râvnă și dobândește virtuți, iar dacă nu se nevoiește dobândește patimi". 

Într-o zi m-a întrebat: 

- Tu, fiule, ce cărți citești? 

- Avva Isaac, i-am răspuns. 

- Măi, măi, măi, fiule, Sfântul acesta este mare. Awa Isaac nu omora nici un purice. 

Prin aceea ce a spus voia să accentueze marea sensibilitate a Sfântului. 

Părintele Tihon încerca să-l imite pe Avva Isaac nu numai în duhul lui 

pustnicesc, ci și în sensibilitatea nobleței sale duhovnicești, neîmpovărând nici un om. Spunea monahilor că trebuie să trăiască pustnicește, ca să se elibereze de griji, și nu să lucreze ca argații și să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metaniile, postul, rugăciunea, nu numai pentru sine, ci și pentru toată lumea: vii și morți, și puțin lucru pentru cele strict necesare, ca să nu împovăreze pe alții, deoarece prin muncă multă și grijă se uită de Dumnezeu. 

Bătrânul amintea adesea acest exemplu caracteristic: 

- Faraon dădea multă muncă și multă mâncare poporului lui Israel, ca să uite de Dumnezeu. 

Înainte de a-și începe sfătuirile sale, Starețul avea ca tipic să facă mai întâi rugăciune, să-L cheme pe Duhul Sfânt ca să-l lumineze, lucru ce îl recomanda și altora. Spunea: Dumnezeu a lăsat pe Duhul Sfânt ca să ne lumineze. Acesta este Stăpânul. De aceea și Biserica noastră începe cu: "Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului...". Și în timp ce spunea acestea fața i se schimba și mulți oameni evlavioși vedeau această schimbare. 

Unii îi mai făceau și câte o fotografie în ascuns. Alții îi cereau binecuvântare ca să-l pozeze, iar el primea cu simplitate. Se scula îndată, mergea în bisericuță, își lua schima. Într-o mână lua Crucea, iar cu cealaltă își descâlcea barba lui mare, pe care o înnoda, arătând într-adevăr ca Patriarhul Avraam, mai ales la bătrânețe, când a devenit alb și lăuntric și pe dinafară. După ce se pregătea, stătea sub măslini ca să-l fotografieze, luând o înfățișare de copil mic. S-a maturizat duhovnicește și a devenit ca un copil mic, precum ne recomandă Hristos să ne facem, ca pruncii cei fără răutate. Părinții care veneau să ia sfaturi de la el, la bătrânețile lui îl vizitau mai regulat, ca să-l ajute cu ceva, și-l întrebau: 

- Părinte, nu cumva vrei să-ți tăiem lemne? Și acela răspundea: 

- Faceți răbdare, și dacă nu voi muri la vară, îmi veți tăia lemne pentru la iarnă. 

În 1968 și-a presimțit moartea, pentru că mereu vorbea despre moarte. L-au părăsit și puținele puteri trupești pe care le mai avea. După Adormirea Maicii Domnului a căzut la pat și bea numai apă, pentru că îl ardea înlăuntru. Cu toate că se afla în această stare, nu voia să rămână vreun om lângă el, ca să nu-l distragă de la rugăciunea sa neîncetată. 

Când i s-a apropiat ultima săptămână a vieții sale pe pământ, numai atunci mi-a spus să stau lângă el, pentru că trebuia să ne despărțim, el plecând la viața cea 

adevărată. Chiar și în aceste 10 zile nu m-a lăsat să stau mereu lângă el, ci-mi spunea să merg în chiliuța alăturată să mă rog și eu, după micul ajutor ce i-l dădeam. Firește, n-am avut cele necesare ca să-l ușurez pe cât trebuia, dar fiindcă trupul său cel chinuit nu s-a mângâiat niciodată, și prea puținul ajutor i se părea foarte mare. 

Într-o zi, am procurat două lămâi și i-am făcut o limonadă. Cum a băut puțin, s-a răcorit și m-a privit cu un aer mirat. 

- Măi, măi, măi, fiule, apa aceasta este foarte bună. Unde ai găsit-o? Hristos să-ți dea 40 de cununi de aur. 

Se vede că n-a băut niciodată limonadă sau a băut când era foarte mic, și i-a uitat gustul. 

Fiindcă era țintuit în pat, căci i-a predat acestuia puținele lui puteri trupești și nu se putea ridica să meargă în bisericuța Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani întregi, mi-a cerut să-i aduc Crucea de pe Sfânta Masă ca mângâiere. Când a văzut Crucea, i-au strălucit ochii și, după ce a sărutat-o cu evlavie, o ținea strâns în mână cu toată puterea ce i-a mai rămas. I-am legat și o ramură de busuioc de Cruce și l-am întrebat: 

- Miroase frumos, Părinte? Mi-a răspuns: 

- Fiule, raiul miroase mult mai plăcut. 

Într-o zi din cele de pe urmă ale sale, am ieșit afară să-i aduc puțină apă. Când am deschis din nou ușa și am intrat în chilie, m-a privit cu uimire și mi-a spus:

- Tu ești Sfântul Serghie? 

- Nu, Părinte, sunt Paisie. 

- Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie și Sfântul Serafim. 

Unde s-au dus? 

Am înțeles că se întâmplă ceva neobișnuit și l-am întrebat: 

- Ce ți-a spus Maica Domnului? 

- Că va trece Praznicul și după aceea mă va lua. 

Era după amiază, ajunul Nașterii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, 7 septembrie 1968, și după trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul. 

În penultima zi Starețul mi-a spus: 

- Mâine voi muri și vreau să nu dormi, ca să te binecuvintez. 

Mi-a fost milă de el în seara aceea pentru că s-a ostenit, căci timp de trei ore fără întrerupere și-a ținut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat și m-a sărutat pentru ultima dată. Ca să-și exprime și recunoștința pentru puțina apă ce i-am adus-o în clipele cele din urmă ale sale, mi-a spus: 

- Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor; dragostea noastră este scumpă. Tu vei face rugăciune de aici, și eu voi face din cer. Cred că mă va milui Dumnezeu, pentru că în 60 de ani de călugărie, fiule, am spus mereu: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieș-te-mă!" 

Și mai spunea: 

- Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu să te rogi de aici și eu voi veni în fiecare an să te văd. Dacă tu vei sta în chilia asta, eu mă voi bucura, dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ți-am lăsat și hrană, conserve pentru trei ani. 

Și mi-a arătat alături 6 cutii mici cu sardele și alte 4 cutii cu calamare (produse de mare), pe care le-a adus cineva de multă vreme și au rămas în același loc, unde le-a lăsat vizitatorul atunci (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici pentru o săptămână). Și din nou Starețul repetă: 

- Noi, fiule, vom avea dragoste scumpă în vecii vecilor, și voi veni în fiecare an să te văd. 

Și din ochii lui curgeau lacrimi continuu. Este adevărat că acele 10 zile de pe urmă, când am stat lângă el, au fost cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu pentru mine, pentru că am fost ajutat mai mult decât oricând altă dată, căci mi s-a dat prilejul să trăiesc puțin lângă el și să-l cunosc mai bine. Ceea ce mi-a făcut o mai mare impresie a fost cât de serios și-a pus problema mântuirii sufletului. 

Alături de patul său avea pregătite scrisori, pe care să le pun la poștă, după ce va muri, adresate episcopilor cunoscuți, ca sa-l pomenească. De asemenea mi-a dat 

poruncă să aduc un episcop să-i citească la mormânt și să-l las acolo - să nu-l dezgrop - până la a doua Venire a lui Hristos. (în Grecia este tradiția ca la trei ani după adormirea lor morții să fie exhumați). 

Între timp am înștiințat Mănăstirea că Părintele Tihon este la sfârșit, și a venit Părintele Vasile, ca să-l pregătim. Îl vedeai pe Stareț cum se stinge încet - încet, ca o candelă căreia i se termina untdelemnul din pahar și-i rămâne puțin în fitil, pentru ultimele sale licăriri. 

Astfel ne-a părăsit sufletul lui sfințit și ne-a lăsat trupul său și un mare gol. L-am pregătit amândoi și dimineața am înștiințat și pe ceilalți părinți, și preoții ce l-au cunoscut, i-am săvârșit slujba de înmormântare cu evlavie. Firește, ne-a lăsat durere în sufletele noastre prin plecarea sa, pentru că prezența sa aduna durerea și răspândea mângâiere. Acum însă Starețul ne va cerceta din cer și ne 

va ajuta mai mult. De altfel, el însuși a făgăduit: "Voi veni în fiecare an să te văd". 

Au trecut trei ani întregi fără să mi se arate și asta m-a pus pe gânduri: "Nu cumva am greșit în ceva?" După trei ani mi-a făcut prima vizită. Dacă Starețul a înțeles că "...fiecare an" va începe după trei ani, asta m-ar mângâia, pentru că

astfel nu eram eu pricina în privința asta. 

Așadar, prima dată a fost la 10 septembrie 1971, noaptea, după miezul nopții. în timp ce spuneam rugăciunea, văd deodată pe Stareț că intră în chilie. Am sărit și 

l-am apucat de picioare și i le sărutam cu evlavie. însă n-am înțeles cum s-a desprins din mâinile mele și, plecând, l-am văzut că intră în bisericuță și dispare. Firește, în acea clipă, când se întâmplă astfel de fapte oricine s-ar pierde. Nici nu le poate explica pe acestea cu rațiunea. Pentru aceasta se numesc 

minuni. Am aprins îndată lumânarea, pentru că aveam numai candela aprinsă atunci, când s-a petrecut asta, ca să însemnez în calendar această zi în care mi s-a arătat Starețul, ca să mi-o aduc aminte. Când am văzut că era ziua în care a murit Starețul (10 septembrie), m-am mâhnit mult și m-am prihănit pe sine-mi, cum de mi-a trecut complet neobservată acea zi. Cred că mă va ierta bunul Părinte, pentru că în ziua aceea, de când s-a făcut ziuă până la apus, am avut vizitatori la Chilie și m-am obosit și amețit, uitând cu desăvârșire de ziua aceea. 

De altfel, am făcut ceva ca să mă ajut pe sine-mi și să-i dau puțină bucurie Starețului cu rugăciunea de toată noaptea. 

Nu știu dacă i s-a arătat și altuia, înainte de această primă cercetare ce mi-a făcut-o. La Chilia mea însă i-a apărut și unui monah, Părintele Andrei (ce a locuit mai înainte la Sfânta Mănăstire Karacalu), în felul următor: 

Acela a venit la Chilia mea să-l ajut în ceva ce dorea să facă. Firește, nici nu măcunoștea, dar nici eu nu-l cunoșteam. Aștepta afară de chilie, sub măslini, crezând că nu sunt acasă. Eu eram înăuntru în atelier și nu făceam zgomot, pentru că lăcuiam niște iconițe. Când am terminat am cântat "Sfinte Dumnezeule..." și am ieșit afară. Cum m-a văzut Părintele Andrei, a rămas mirat și mi-a povestit cu uimire următorul fapt: 

"În timp ce așteptam sub măslini, mi-am închis ochii, dar nu-mi pierdusem simțirile. Și văd un Stareț că iese din acele tufe de rozmarin și-mi spune: 

- Pe cine aștepți? 

- Pe Părintele Paisie, i-am răspuns eu. 

- E aici - mi-a spus starețul și a arătat cu degetul spre chilie. 

În clipa aceea când arăta, am auzit cum cânți "Sfinte Dumnezeule", și ai ieșit afară. Aceasta, Părinte Paisie e vreun Sfânt, pentru că pe sfinți îi pricep. Am văzut și altă dată astfel de arătări". 

Atunci i-am povestit câteva lucruri despre Stareț și i-am spus că acolo în tufele de rozmarin este mormântul lui. Am plantat rozmarin de jur împrejur, care a crescut și nu se mai distingea mormântul, ca să nu se calce trupul lui, mai ales că îmi dăduse poruncă să nu îl dezgrop. 

Cred că din cele puține ce am spus și din cele puține ce am scris despre viața Cuviosului Stareț, multe vor înțelege cei ce au trăire lăuntrică. Firește, cei ce trăiesc smerit și în ascuns pot înțelege cât de nedreptățiți sunt sfinții, atunci când li se văd numai virtuțile lor exterioare - câte nu le ascund - și scriem numai despre acestea, în vreme ce bogăția duhovnicească a Sfinților ne este aproape necunoscută. De obicei aceste puține ce le avem de la Sfinți, sau le-au scăpat, căci nu au putut să le ascundă, sau marea lor dragoste i-a silit să facă această milostenie duhovnicească. 

Firește, numai Dumnezeu știe măsurile duhovnicești ale Sfinților. Nici măcar ei înșiși nu le cunosc, deoarece Sfinții și-au numărat numai păcatele. Având în vedere, așadar, acest tipic al Sfinților, care nu se odihnesc pe laudele omenești, am încercat să mă limitez la faptele absolut necesare. 

Cred că și Părintele Tihon este mulțumit și nu se va plânge, astfel precum i s-a plâns lui prietenul său, Cuviosul Siluan, când Părintele Sofronie i-a scris pentru prima dată viața sa. Atunci Starețul Siluan i-a apărut Părintelui Tihon și i-a spus: 

- Acest binecuvântat Părinte Sofronie mi-a adus multe laude. N-aș fi vrut aceasta. 

Firește, de aceea sunt și Sfinți. Deoarece au evitat slava omenească, i-a slăvit Dumnezeu. 

Binecuvântările Părintelui Tihon și ale tuturor Sfinților cunoscuți și necunoscuți să ne ajute în anii cei grei prin care trecem. Amin. 

Adaug aici rugăciunea Starețului, pe care a scris-o cu multă durere și multe lacrimi și a trimis-o sufletelor îndurerate din Rusia ca balsam din Grădina Maicii Domnului. 

Slavă Golgotei lui Hristos 

O, dumnezeiască Golgotă, sfințită cu Sângele lui Hristos! Te rugăm, spune-ne nouă câte mii de păcătoși ai curățit cu harul lui Hristos, prin pocăința și lacrimile lor, și ai umplut cu ei cămara de nuntă a raiului? O, Hristoase împărate, cu dragostea Ta cea nespusă și cu harul Tău ai umplut toate palatele cerești cu păcătoșii care s-au pocăit. Tu și aici jos pe toți îi miluiești și îi mântuiești, și cine Îți poate mulțumi cu vrednicie, chiar de ar avea minte îngerească? 

Păcătoșilor, veniți degrab, Sfânta Golgotă este deschisă și Hristos este Milostiv. 

Cădeți înaintea Lui și-I sărutați picioarele Lui cele sfinte. 

Numai Acesta, ca un Milostiv, vă poate vindeca rănile voastre. O, ce fericiți vom fi, când Multmilostivul Hristos ne va învrednici, cu multă smerenie și frică de Dumnezeu și cu lacrimi fierbinți, să-I spălăm preacuratele Lui picioare și să I le sărutăm cu dragoste! Atunci Milostivul Hristos va binevoi să ne spele păcatele noastre și ne va deschide ușile raiului, unde, cu mare bucurie, împreună cu arhanghelii și îngerii, cu heruvimii și serafimii și cu toți Sfinții vom slăvi veșnic pe Mântuitorul lumii, pe prea dulcele Iisus Hristos, Mielul Lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea Cea de o ființă și nedespărțită. 

Ieromonahul Tihon - Sfântul Munte 

S-a scris viața Starețului la 26 mai, la pomenirea Sfântului Apostol Carp, în 1977, la chilia Mănăstirii Stavronichita "Sfânta Cruce". 

Slavă Ție, Dumnezeule! Monahul Paisie

Cuviosul Paisie Aghioritul, „Părinți Aghioriți - Flori din Grădina Maicii Domnului”, Editura Evanghelismos, București, 2004